Există, în România contemporană, o tensiune fundamentală între dorința legitimă de a-ți proteja bunurile și obligația, la fel de legitimă, de a demonstra pe hârtie că le-ai protejat conform normelor. Tensiunea aceasta se manifestă cu o intensitate aparte în domeniul sistemelor antiefracție, unde proprietarul — fie el persoană fizică, administrator de instituție publică sau director de bancă — descoperă, de regulă prea târziu, că montarea unei alarme nu este un act spontan, ci un proces reglementat, documentat și supravegheat cu o meticulozitate care, în alte contexte culturale, ar fi rezervată ritualurilor de inițiere.
Faza de proiectare a unui sistem antiefracție este, în logica normativă românească, momentul în care anxietatea difuză a proprietarului („ce fac dacă intră cineva?") se transformă într-un corpus documentar structurat, calculat și avizat. E momentul în care frica de hoț devine ingenierie — iar ingineria, inevitabil, devine birocraţie. Și astfel, între dorința simplă de a dormi liniștit și realitatea unui dosar de proiect complet, se întinde un drum pe care-l parcurgem acum împreună, cu răbdarea unor pelerini care știu că destinația merită, chiar dacă drumul este pavat cu formulare tipizate.
1. Analiza de risc la securitate fizică — Radiografia fricilor instituționalizate
Orice sistem antiefracție care se respectă începe nu cu un senzor, ci cu o întrebare: de ce, exact, ne este frică? Întrebarea aceasta, formulată în limbajul normativ, se numește analiza de risc la securitate fizică — un document care, în mâinile unui specialist competent, este un exercițiu de luciditate aplicată, iar în mâinile unuia mai puțin competent, este un formular completat cu copy-paste dintr-o analiză anterioară în care s-a schimbat doar numele beneficiarului și adresa.
Cadrul normativ care reglementează analiza de risc în domeniul securității fizice în România are, trebuie spus de la început, o genealogie ceva mai sinuoasă decât în cazul instalațiilor PSI. Dacă securitatea la incendiu se bucură de normativul P118 și de OMAI 129/2016 — documente cu o autoritate aproape canonică — securitatea antiefracție navighează într-un peisaj legislativ în care coexistă Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor (republicată și modificată cu o frecvență care sugerează că legiuitorul o consideră o operă niciodată finalizată), HG nr. 301/2012 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii 333/2003, și o constelație de standarde tehnice, instrucțiuni ale Poliției Române și reglementări conexe care, luate împreună, formează un corpus normativ a cărui navigare presupune, simultan, cunoștințe juridice, competențe tehnice și o toleranță la ambiguitate pe care doar practicianții experimentați o dezvoltă în timp.
Analiza de risc la securitate fizică este, conform HG 301/2012, documentul fundamental care stă la baza proiectării oricărui sistem de securitate — fie el antiefracție, control acces, supraveghere video sau o combinație a tuturor. Analiza trebuie întocmită de un evaluator abilitat — adică de o persoană sau firmă care deține licență de funcționare emisă de Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR) pentru activități de proiectare, instalare și întreținere a sistemelor de alarmare. Faptul că nu orice electrician cu un pistol de lipit și un cont pe un magazin online de senzori poate efectua o analiză de risc este o nuanță pe care piața românească a securității a internalizat-o treptat, uneori voluntar, alteori ca urmare a amenzilor — cele din urmă dovedindu-se, ca întotdeauna, pedagogi mai eficienți decât orice normativ.
Ce conține o analiză de risc la securitate fizică:
Documentul debutează cu identificarea obiectivului — o descriere a locației care merge dincolo de simpla adresă poștală. Se descriu amplasamentul, vecinătățile, căile de acces, regimul de înălțime, destinația spațiilor, programul de funcționare, numărul de persoane prezente în diferite intervale orare. Este, în fond, o fotografie narativă a locului, realizată nu din perspectiva unui agent imobiliar care vrea să-l vândă, ci din perspectiva unui specialist care vrea să-l protejeze — două perspective care, trebuie spus, produc descrieri radical diferite ale aceluiași imobil. Agentul imobiliar vede „lumina naturală generoasă" pe care o oferă ferestrele mari de la parter; specialistul în securitate vede puncte de vulnerabilitate la efracție, accesibile de pe trotuar fără necesitatea vreunui echipament de escaladare.
Urmează identificarea și evaluarea amenințărilor și vulnerabilităților — secțiunea în care evaluatorul trebuie să gândească, sistematic și fără inhibiții, ca un infractor. Care sunt scenariile de efracție posibile? Pe unde s-ar putea intra? Ce ar putea fi furat, distrus, compromis? Ce interval orar oferă fereastra de oportunitate maximă? Există istoric de incidente în zonă? Care este timpul estimat de reacție al echipajului de intervenție? Evaluatorul parcurge, mental și fizic, fiecare metru pătrat al perimetrului, fiecare ușă, fiecare fereastră, fiecare gură de ventilație, fiecare punct slab al anvelopei clădirii — și consemnează, cu obiectivitatea unui chirurg care descrie o leziune, tot ce găsește. E un exercițiu care necesită o combinație rară de imaginație criminalistică și rigoare inginerească — și care, atunci când este făcut superficial, produce analize de risc care seamănă cu horoscopul: sună convingător, acoperă toate posibilitățile și nu spun, de fapt, nimic utilizabil.
Evaluarea riscurilor propriu-zise se face, de regulă, printr-o matrice care corelează probabilitatea de materializare a unei amenințări cu impactul pe care l-ar produce. E un instrument împrumutat din managementul riscurilor corporative, adaptat specificului securității fizice și transpus, cu mai mult sau mai puțin succes, în formulare standardizate. Un risc de efracție la un muzeu cu colecție de artă medievală și un risc de efracție la un depozit de materiale de construcții au probabilități și impacturi fundamental diferite — și, prin urmare, generează soluții tehnice diferite. Analiza de risc este locul în care această diferențiere se produce în mod formal, documentat și justificabil.
Stabilirea măsurilor de securitate este secțiunea prescriptivă a analizei — capitolul în care evaluatorul, pornind de la riscurile identificate, recomandă soluțiile tehnice și organizatorice necesare. Aici se decide dacă obiectivul necesită doar un sistem de alarmă antiefracție sau și supraveghere video, control acces, pază fizică, iluminat perimetral de securitate, gard cu senzori pe zona superioară. Aici se stabilesc nivelurile de securitate ale fiecărei zone — de la zona publică, cu acces liber, până la zona de maximă securitate, cu acces controlat prin multiple bariere fizice și electronice. Este secțiunea în care analiza de risc se transformă din diagnostic în prescripție — iar calitatea prescripției depinde, ca în medicină, de calitatea diagnosticului care o precede.
Un detaliu care merită subliniat: analiza de risc nu este un document static. Ea trebuie revizuită ori de câte ori se modifică condițiile care au stat la baza întocmirii ei — schimbarea destinației spațiilor, extinderea clădirii, modificarea programului de funcționare, apariția unor amenințări noi. În practică, revizuirea analizei de risc este o activitate care se întâmplă, cu precădere, în două situații: fie când Poliția o solicită cu ocazia unui control, fie după ce s-a produs deja un incident — adică exact atunci când revizuirea, deși necesară, vine cu întârzierea specifică a înțelepciunii retrospective.
2. Proiectul tehnic al sistemului antiefracție — Arhitectura neîncrederii
Dacă analiza de risc este diagnosticul, proiectul tehnic este tratamentul. Este documentul în care soluțiile recomandate în analiză se transformă în echipamente concrete, amplasate în locuri precise, conectate prin cabluri (sau unde radio) la o centrală care le coordonează cu disciplina unui dirijor care nu tolerează note false — sau, în cazul centralelor ieftine, cu aproximația unui dirijor care dirijează cu mănuși de box.
Proiectul tehnic al unui sistem antiefracție trebuie întocmit, conform legislației, de un proiectant licențiat — adică de o persoană sau firmă care deține licența corespunzătoare de la IGPR. Licența nu este un detaliu decorativ: ea atestă că proiectantul are competențele tehnice și cunoașterea normativă necesare, și că lucrarea pe care o livrează va respecta standardele aplicabile. Într-o piață a securității în care oferta variază de la companii multinaționale cu departamente de cercetare-dezvoltare până la dorel-security-systems-SRL care proiectează sistemul pe o foaie de matematică la lumina lanternei telefonului, licența este, cel puțin teoretic, filtrul care separă profesioniștii de amatori.
Memoriul tehnic al proiectului descrie, cu un nivel de detaliu calibrat între exhaustivitate și lizibilitate, soluția aleasă. Ce tip de centrală de alarmă se folosește — convențională sau adresabilă, cu fir sau wireless, cu câte zone, cu ce capacitate de extensie. Ce tip de detectoare se instalează — de mișcare PIR (infraroșu pasiv), de mișcare cu dublă tehnologie (PIR + microunde, pentru cei care nu au încredere într-o singură metodă de detecție, atitudine perfect justificată în contextul românesc), detectoare de spargere geam, contacte magnetice pe uși și ferestre, bariere infraroșii pentru protecție perimetrală. Ce tip de comunicare se folosește pentru transmiterea alarmei — linie telefonică (tot mai rară, ca și telefoanele fixe care o alimentează), GSM/GPRS, IP, sau combinații redundante care reflectă, în fond, gradul de neîncredere al proiectantului în fiabilitatea fiecărui canal individual.
Memoriul trebuie să justifice fiecare alegere tehnică prin raportare la analiza de risc. De ce s-a ales un detector cu dublă tehnologie în loc de un PIR simplu? Pentru că analiza de risc a identificat un risc de alarme false generat de prezența animalelor de companie — informație care, în absența analizei, ar fi rămas nedocumentată, iar proprietarul s-ar fi trezit, la trei dimineața, cu echipajul de intervenție la ușă și cu pisica pe pervaz, privind cu indiferența specifică felinelor drama pe care a provocat-o.
Planșele de instalații transpun soluția în limbaj grafic. Pe planul fiecărui nivel al clădirii se marchează, cu simboluri standardizate, pozițiile exacte ale fiecărui echipament: detectoarele, contactele magnetice, sirenele interioare și exterioare, tastatura de operare, centrala de alarmă, sursele de alimentare. Traseele cablurilor sunt indicate cu precizie — pe unde trec, prin ce conducte de protecție, cu ce secțiuni — informație esențială atât pentru instalator, cât și pentru eventualul infractor care, dacă ar avea acces la planșe, ar ști exact ce cablu să taie. De aceea, planșele unui sistem antiefracție au, prin natura lor, un caracter confidențial — o particularitate care le distinge fundamental de planșele unei instalații de sprinklere, al căror conținut nu avantajează pe nimeni care nu e inginer hidraulic sau sprinkler.
Specificațiile tehnice ale echipamentelor completează proiectul cu fișe de produs, cataloage tehnice și, acolo unde este cazul, certificate de conformitate ale componentelor propuse. Fiecare detector, fiecare centrală, fiecare sirenă trebuie să îndeplinească standardele europene armonizate din seria EN 50131 — o suită de standarde care clasifică echipamentele pe grade de securitate de la 1 (risc scăzut, locuință obișnuită) la 4 (risc foarte ridicat, infrastructură critică) și care, prin această gradare, creează un sistem de referință pe care proiectantul îl folosește pentru a calibra soluția la nivelul de risc identificat în analiză. Un detector Grad 2 într-un obiectiv care necesită Grad 3 este, din punct de vedere normativ, o eroare de proiectare — chiar dacă, fizic, detectorul funcționează identic, indiferent de cifra scrisă pe eticheta lui.
Caietul de sarcini — prezent în proiectele destinate achizițiilor publice sau contractelor de valoare mare — detaliază cerințele tehnice și funcționale pe care sistemul trebuie să le îndeplinească, condițiile de garanție, cerințele de mentenanță, și criteriile de acceptanță. Este documentul pe care potențialii ofertanți îl citesc — sau, mai precis, pe care departamentul de vânzări al firmei de securitate îl parcurge diagonal, căutând cu ochii antrenați acele specificații care le-ar putea descalifica oferta, pentru a le contesta la timp sau, alternativ, pentru a le ignora cu speranța că nimeni nu va verifica.
3. Studiul de fezabilitate și integrarea sistemelor — Când alarma trebuie să vorbească cu camera
Într-o lume ideală — sau, mai realist, într-un obiectiv cu buget generos și un beneficiar informat — sistemul antiefracție nu funcționează izolat. Se integrează cu sistemul de supraveghere video (TVCI), cu controlul accesului, cu iluminatul de securitate, uneori chiar cu instalația PSI — creând un ecosistem de securitate în care fiecare componentă comunică cu celelalte, amplificându-le eficacitatea. Alarma de efracție declanșează înregistrarea video pe camerele din zona afectată. Controlul accesului blochează automat ușile în caz de alarmă. Iluminatul perimetral se activează la detectarea unei mișcări pe gard. Totul funcționează ca un organism — cel puțin pe hârtie.
Studiul de fezabilitate este documentul care evaluează, înainte de proiectarea detaliată, dacă și cum pot fi integrate aceste subsisteme. Evaluează compatibilitatea protocoalelor de comunicare (un subiect care, în industria securității, generează dispute teologice între adepții diferitelor standarde proprietare), dimensionează infrastructura comună (surse de alimentare, rețele de date, spații tehnice), estimează costurile și identifică limitările. Este, într-un sens, documentul care previne situația — din păcate frecventă — în care trei sisteme diferite, furnizate de trei firme diferite, sunt montate în aceeași clădire fără ca vreunul să știe de existența celorlalte, funcționând în paralel cu o indiferență reciprocă care amintește de cuplurile din romanele lui Ionesco.
Documentația de integrare include scheme funcționale ale sistemului integrat, protocoale de comunicare intersistem, matrice de evenimente și reacții (dacă se întâmplă X, sistemul face Y) și proceduri de testare a integrării. E un nivel de complexitate documentară care depășește cu mult simplul proiect de alarmă și care necesită, din partea proiectantului, o viziune de ansamblu pe care puțini o au și mai puțini o documentează adecvat.
4. Documentația pentru avizarea Poliției Române — Ștampila care confirmă că ți-e frică conform normelor
Spre deosebire de instalațiile PSI, unde avizarea se face la ISU printr-o procedură relativ uniformă, avizarea sistemelor antiefracție implică Poliția Română — instituție care, în imaginarul colectiv românesc, evocă o gamă de sentimente considerabil mai complexă decât cea evocată de pompieri. Relația dintre Poliție și securitatea privată este una de supraveghere și reglementare: Poliția nu proiectează și nu instalează sisteme, dar verifică dacă cei care o fac respectă legea — și dacă documentația aferentă este completă, corectă și conformă.
Procedura de avizare implică depunerea unui dosar la structura competentă a Poliției, dosar care conține, de regulă, analiza de risc, proiectul tehnic, licența firmei de proiectare și instalare, și documentele de identificare ale beneficiarului. Poliția verifică dacă soluția propusă corespunde nivelului de risc identificat și dacă proiectantul are dreptul legal de a presta serviciul respectiv. Avizul emis este, practic, confirmarea oficială că statul, prin organele sale de ordine, a luat notă de faptul că cetățeanul sau instituția respectivă și-a protejat obiectivul conform cerințelor legale.
Categoriile de obiective supuse obligativității de a deține sisteme de securitate avizate sunt stabilite prin HG 301/2012 și includ, printre altele: instituțiile publice, unitățile de învățământ, unitățile sanitare, instituțiile financiar-bancare, operatorii economici care manipulează valori, obiectivele de infrastructură critică, și alte categorii al căror numitor comun este fie valoarea bunurilor protejate, fie importanța funcțiunii publice pe care o deservesc. Nu orice apartament cu o alarmă de la magazinul de bricolaj necesită avizare — dar orice instituție publică, orice bancă, orice obiectiv clasificat necesită documentația completă, avizată și la zi.
Termenele de avizare sunt, ca în orice interacțiune cu administrația românească, un subiect care oscilează între litera legii și realitatea practică. Legea prevede termene de soluționare pe care structurile Poliției le respectă cu o regularitate variabilă — influențată de volumul de dosare, de complexitatea obiectivului și de acel factor intangibil pe care practicienii îl numesc, cu un eufemism elegant, „specificul local". Un dosar complet și corect întocmit are, în principiu, un traseu previzibil. Un dosar incomplet este returnat — uneori cu indicații precise privind completările necesare, alteori cu mențiunea laconică „documentația nu este conformă", care lasă beneficiarului plăcerea detectivistică de a descoperi singur ce anume lipsește.
Diferența dintre aviz și proces-verbal de punere în funcțiune trebuie subliniată, pentru că reproduce, structural, distincția dintre avizul și autorizația ISU din domeniul PSI. Avizul validează proiectul — adică intenția. Procesul-verbal de punere în funcțiune, întocmit după montaj, validează realitatea — adică confirmă că ceea ce s-a montat corespunde cu ceea ce s-a avizat. Între cele două documente se întinde șantierul propriu-zis, cu toate surprizele, compromisurile și improvizațiile lui — dar despre aceasta, ca și în povestea securității la incendiu, vom vorbi în capitolul următor.
O reflecție de final de capitol, înainte de a închide dosarul de proiectare: documentația pentru sistemele antiefracție în România se află, ca domeniu, într-o zonă de tensiune permanentă între trei forțe divergente. Prima este nevoia reală de securitate — care crește proporțional cu bunăstarea, cu urbanizarea și cu știrile de la ora cinci. A doua este cadrul normativ — care, deși perfectibil și uneori lacunar, oferă o structură rațională pentru proiectarea și implementarea soluțiilor. A treia este piața — acel spațiu fluid în care firme licențiate coexistă cu operatori gri, în care produse certificate concurează cu clone fără documentație, și în care beneficiarul, navigând între oferte, descoperă că prețul cel mai mic și soluția cea mai conformă sunt, rareori, același lucru.
Documentația de proiectare este, în acest context, singurul arbitru obiectiv. Un proiect bine întocmit, bazat pe o analiză de risc onestă, cu echipamente specificate la gradul corect și cu planșe care reflectă realitatea — un astfel de proiect este, simultan, scutul juridic al beneficiarului, harta de lucru a instalatorului și criteriul de verificare al Poliției. Fără el, securitatea rămâne un sentiment. Cu el, devine un sistem. Iar diferența dintre un sentiment și un sistem este, exact, diferența dintre a spera că nu intră nimeni și a ști că, dacă intră, cineva va fi alertat.
