Într-o Românie în care statisticile Poliției Române arată în fiecare an mii de infracțiuni contra patrimoniului — furturi din locuințe, spargeri ale spațiilor comerciale, jafuri la unitățile financiar-bancare — protecția bunurilor și a persoanelor nu mai poate rămâne un subiect tratat cu superficialitate sau lăsat la latitudinea bunului-simț. Cadrul legislativ românesc în domeniul sistemelor antiefracție s-a construit progresiv, de la o lege-cadru adoptată în 2003 și până la normele tehnice și standardele europene care reglementează astăzi fiecare detaliu: de la tipul de detector montat într-o cameră de valori și până la calificările pe care trebuie să le dețină tehnicianul care instalează sistemul. Acest articol își propune să cartografieze întregul edificiu normativ care guvernează securitatea fizică și sistemele de alarmare împotriva efracției în România — nu într-un limbaj juridic arid, ci într-o manieră care să permită oricui, de la proprietarul unei locuințe și până la administratorul unei instituții publice, să înțeleagă ce obligații are, ce drepturi îl protejează și cum funcționează, în practică, mecanismul legal al securității.

Există, în psihologia proprietarului român de sistem antiefracție, un fenomen pe care psihologii nu l-au catalogat încă, dar pe care orice tehnician de service l-ar putea descrie cu precizia unui naturalist care și-a studiat specia ani de zile: iluzia securității permanente. Este acea convingere, instalată în conștiința beneficiarului odată cu ultimul diblu și consolidată de sunetul bitonului de armare, că sistemul de alarmă, o dată montat, funcționează pentru totdeauna — ca un soare electronic care răsare în fiecare seară când proprietarul pleacă și apune în fiecare dimineață când revine, fără uzură, fără oboseală, fără nevoie de atenție.

Iluzia aceasta este, trebuie spus, hrănită de mai multe surse simultane. O hrănește industria însăși, care preferă să vândă echipamente noi decât să întreţină pe cele vechi. O hrănește publicitatea, care prezintă sistemele de securitate ca soluții definitive — „montează și uită" — cu aceeași onestitate cu care reclamele la pastile de slăbit promit rezultate fără efort. O hrănește, nu în ultimul rând, natura însăși a obiectului: un detector de mișcare montat în colțul unei camere, imobil, fără părți vizibil mobile, fără zgomot, fără lumini intermitente (cu excepția acelui LED discret care clipește la intervale regulate, ca bătaia de inimă a unui organism pe care toată lumea îl crede nemuritor), un astfel de detector pare etern. Nu rugineşte vizibil ca un gard. Nu se decolorează spectaculos ca un acoperiș. Nu face zgomote suspecte ca o centrală termică. Pur și simplu stă acolo, în colțul lui, și veghează — sau cel puțin asta crede proprietarul.

Există un moment sacru în viața oricărui sistem antiefracție — un moment pe care niciun normativ nu-l descrie, niciun standard nu-l codifică și nicio procedură nu-l anticipează cu precizie: momentul în care instalatorul deschide cutia primului detector de mișcare, îl întoarce în palmă, verifică suportul de montaj și ridică privirea spre colțul camerei în care, conform planșei din proiect, echipamentul acela trebuie să ajungă. Este momentul în care abstracțiunea documentară devine gest fizic. Momentul în care linia dreaptă, elegantă, trasată pe planșă cu un click de mouse în AutoCAD, se confruntă cu realitatea unui perete care nu e drept, a unui tavan fals care nu e acolo unde arăta arhitectul și a unui traseu de cablu care, între birou și perete, a acumulat o serie de obstacole pe care proiectantul, din confortul ecranului său, nu le-a putut anticipa — sau, mai probabil, le-a anticipat dar a sperat, cu acel optimism profesional care ține industria construcțiilor în viață, că „se rezolvă pe șantier".

Faza de execuție a unui sistem antiefracție este, în esența sa, o traducere. Se traduce limbajul tehnic al proiectului în limbajul fizic al clădirii. Se traduc gradele de securitate în dibluri, cabluri și conectori. Se traduc zonele de detecție, calculate geometric pe planșă, în unghiuri reale de montaj, afectate de mobilier, de perdele, de aerul cald care urcă de la calorifer și produce, în detectorul PIR montat prea aproape, falsa impresie că cineva se mișcă — când, de fapt, nu se mișcă nimeni, dar radiatorul are o opinie proprie despre distribuția termică a încăperii.

Există, în România contemporană, o tensiune fundamentală între dorința legitimă de a-ți proteja bunurile și obligația, la fel de legitimă, de a demonstra pe hârtie că le-ai protejat conform normelor. Tensiunea aceasta se manifestă cu o intensitate aparte în domeniul sistemelor antiefracție, unde proprietarul — fie el persoană fizică, administrator de instituție publică sau director de bancă — descoperă, de regulă prea târziu, că montarea unei alarme nu este un act spontan, ci un proces reglementat, documentat și supravegheat cu o meticulozitate care, în alte contexte culturale, ar fi rezervată ritualurilor de inițiere.

Faza de proiectare a unui sistem antiefracție este, în logica normativă românească, momentul în care anxietatea difuză a proprietarului („ce fac dacă intră cineva?") se transformă într-un corpus documentar structurat, calculat și avizat. E momentul în care frica de hoț devine ingenierie — iar ingineria, inevitabil, devine birocraţie. Și astfel, între dorința simplă de a dormi liniștit și realitatea unui dosar de proiect complet, se întinde un drum pe care-l parcurgem acum împreună, cu răbdarea unor pelerini care știu că destinația merită, chiar dacă drumul este pavat cu formulare tipizate.