Există o convingere aproape mistică în administrația românească potrivit căreia un lucru nu există cu adevărat decât în clipa în care cineva a semnat o hârtie care să ateste existența lui. Un incendiu poate devora un depozit întreg, dar dacă scenariul de securitate a fost întocmit corect și ștampilat la timp, autoritatea competentă va constata, cu o satisfacție aproape metafizică, că procedura a fost respectată. Dacă nu — ei bine, atunci dezastrul nu era doar fizic, ci și juridic, ceea ce în România este cu mult mai grav, pentru că focul se stinge, dar un dosar penal mocnește la nesfârșit.
Faza de proiectare reprezintă, în logica birocratică a securității la incendiu, momentul fondator — acel Big Bang documentar din care se nasc toate celelalte hârtii, ștampile, semnături și suspine. E faza în care ideea abstractă că „ar fi bine să nu ardă clădirea" se transformă într-un corpus de documente a căror grosime este direct proporțională cu complexitatea construcției și invers proporțională cu răbdarea investitorului.
1. Scenariul de securitate la incendiu — Povestea pe care o citește doar inspectorul
Scenariul de securitate la incendiu este, prin definiție, o narațiune. Este povestea pe care proiectantul o spune Inspectoratului pentru Situații de Urgență despre cum ar arăta viitoarea clădire dacă, Doamne ferește, s-ar aprinde ceva pe undeva. E, dacă vreți, un fel de roman polițist scris invers — nu pornești de la crimă, ci de la prevenirea ei, și în loc de detectiv ai un inginer cu atestare și-o ștampilă rotundă.
Conținutul-cadru al scenariului este reglementat de OMAI 129/2016, iar structura lui urmează o logică care, pe hârtie, are o eleganță aproape carteziană. În practică, însă, redactarea unui scenariu de securitate la incendiu seamănă mai degrabă cu scrierea unui scenariu de film de artă românesc: multă introspecție, puține efecte speciale, și un final deschis în care nu știi niciodată dacă protagonistul va primi avizul sau va fi trimis să completeze documentația.
Ce conține, concret, un scenariu de securitate la incendiu:
Documentul debutează cu identificarea și descrierea construcției — o secțiune în care proiectantul trebuie să demonstreze că știe exact ce proiectează, lucru care pare evident, dar în peisajul construcțiilor românești nu e niciodată garantat. Se descriu funcțiunea clădirii, regimul de înălțime, aria construită și desfășurată, numărul de utilizatori, vecinătățile, căile de acces — totul cu o meticulozitate care ar face invidios un entomolog.
Urmează identificarea și evaluarea riscurilor de incendiu, secțiunea în care proiectantul trebuie să-și imagineze toate scenariile posibile în care lucrurile pot merge prost. E un exercițiu de pesimism aplicat care presupune inventarierea surselor potențiale de aprindere, a materialelor combustibile prezente, a densității sarcinii termice pe metru pătrat — un indicator care, pentru nespecialiști, sună ca o abstractizare gratuită, dar care pentru un pompier reprezintă diferența dintre „evacuăm în opt minute" și „scoatem brancardul".
Apoi vine stabilirea nivelurilor de performanță pentru securitatea la incendiu — acele criterii pe care clădirea trebuie să le îndeplinească, de la rezistența la foc a structurii de rezistență (un oximoron aparent, dar perfect funcțional tehnic) până la timpii de evacuare, capacitatea de desfumare și alimentarea cu apă pentru stingere.
Stabilirea măsurilor de apărare împotriva incendiilor este capitolul în care proiectantul prescrie, cu autoritatea unui medic de familie care redactează o rețetă pentru un pacient hipocondric, toate instalațiile, echipamentele și soluțiile tehnice necesare. Aici se nasc sprinklerele, aici se trezesc hidranții la viață pe planșe, aici se hotărăște dacă clădirea va avea detectoare de fum optice sau prin ionizare — o distincție care, în afara cercului specialiștilor, stârnește la fel de mult interes ca diferența dintre două soiuri de grâu din Bărăgan.
Scenariul se încheie cu concluzii și recomandări — o secțiune care, în cazurile fericite, confirmă că proiectul e în regulă, iar în cazurile nefericite, semnalează tot ce lipsește, într-un limbaj tehnic care ascunde elegant panica.
Cine întocmește scenariul este o întrebare cu răspuns aparent simplu: un proiectant de specialitate sau un cadru tehnic atestat. În realitate, scenariile circulă prin mâini multiple — de la inginerul care scrie prima versiune până la verificatorul care o amendează, apoi înapoi la inginer, apoi din nou la verificator — într-un dans al corecțiilor care amintește de procesul editorial al unei reviste literare de prim rang, doar că miza nu e calitatea prozei, ci probabilitatea ca un spital să nu se transforme în rug.
2. Proiectul tehnic al instalației PSI — Opus magnum cu ștampilă
Dacă scenariul de securitate este narațiunea, proiectul tehnic este enciclopedia. Este documentul care traduce principiile stabilite în scenariu într-un limbaj pe care un instalator îl poate efectiv urma pe șantier, cu condiția să știe să citească o planșă — competență care, din nefericire, nu poate fi întotdeauna considerată de la sine înțeleasă.
Proiectul tehnic al unei instalații de prevenire și stingere a incendiilor cuprinde mai multe componente, fiecare cu logica și dramaturgia ei proprie.
Memoriul tehnic de specialitate este piesa de rezistență — un document narativ-tehnic în care proiectantul descrie, cu luxul de detalii pe care legislația îl pretinde, soluția aleasă. Ce tip de instalație se proiectează și de ce. Ce norme s-au aplicat. Ce parametri s-au considerat. Ce ipoteze de calcul s-au luat în considerare. E un document pe care, teoretic, cineva ar trebui să-l citească integral — dar pe care, practic, inspectorul ISU îl scanează cu ochii antrenați ai unui bibliotecar care caută greșeli de tipar în ediția a treia a unui dicționar.
Memoriul tehnic trebuie să facă referire explicită la normativele aplicabile — P118/2 pentru instalațiile de stingere, P118/3 pentru cele de detectare și semnalizare, plus standardele SR EN aferente fiecărui tip de echipament. Omiterea unei singure referințe normative poate genera un refuz de avizare, nu pentru că instalația ar fi deficitară, ci pentru că hârtia nu menționează hârtia care confirmă că totul e în ordine. Suntem, nu-i așa, în România.
Planșele de instalații sunt operele de artă vizuală ale dosarului. Planuri de amplasare ale echipamentelor pe fiecare nivel al clădirii, scheme izometrice ale rețelelor de conducte, scheme funcționale ale centralelor de detectare — totul desenat la scară, cu simboluri standardizate, cu legende și note care transformă fiecare planșă într-o hartă a unui teritoriu în care focul, dacă ar izbucni, ar întâlni la fiecare pas un obstacol. Planșele trebuie să fie suficient de detaliate încât un specialist să poată reconstitui întreaga logică a instalației doar privindu-le, dar și suficient de clare încât inspectorul să nu aibă nevoie de lupă — cerință duală care îl plasează pe proiectant în postura unui miniaturist renascentist căruia i se cere simultan să picteze o frescă.
Breviarele de calcul sunt nucleul matematic al proiectului. Calculul hidraulic al instalației de sprinklere, dimensionarea conductelor de alimentare cu apă, verificarea presiunilor și debitelor la cele mai defavorabile puncte ale instalației — toate trebuie prezentate pas cu pas, cu formule, cu valori numerice, cu referințe la tabelele din normative. E secțiunea în care proiectantul demonstrează nu doar că a ales soluția corectă, ci că a și calculat-o, ceea ce în domeniul construcțiilor românești nu e niciodată redundant.
Lista echipamentelor și certificatele de conformitate este, în fond, inventarul tuturor componentelor pe care proiectantul le-a specificat. Fiecare echipament — de la sprinkler la detector, de la pompă la vană — trebuie identificat prin tip, producător și, cel mai important, prin documentele care atestă că are dreptul legal de a fi montat într-o clădire din România. Certificatele de conformitate, declarațiile de performanță și agrementele tehnice sunt dovezile de bună purtare ale echipamentelor — fără ele, un sprinkler, oricât de german ar fi, rămâne un simplu obiect metalic fără identitate juridică pe teritoriul românesc.
3. Referatul verificatorului de proiecte atestat — Omul cu ultima semnătură
În orice sistem birocratic bine articulat există o figură de autoritate finală — acel personaj care, prin simpla aplicare a semnăturii sale, conferă legitimitate întregului edificiu documentar. În cazul proiectelor PSI, acest rol revine verificatorului de proiecte atestat pentru cerința esențială Ic — Securitatea la incendiu.
Verificatorul nu proiectează. Verificatorul verifică. Distincția pare banală, dar în economia simbolică a construcțiilor românești este fundamentală, pentru că desparte actul creativ de actul de supraveghere, producătorul de controlor, artistul de critic. Verificatorul primește proiectul, îl parcurge integral — memoriu, planșe, breviar, liste — și emite un referat de verificare în care atestă, pe propria răspundere profesională (și juridică, ceea ce îi conferă exercițiului o gravitate aparte), că proiectul respectă normele tehnice în vigoare.
Procedura de atestare a verificatorilor este reglementată de Ministerul Dezvoltării (a cărui denumire exactă variază cu o frecvență aproape sezonieră, dar a cărui funcție rămâne aceeași). Atestarea presupune experiență profesională dovedită, examen, și reînnoire periodică — un ciclu care asigură, cel puțin teoretic, că omul care semnează referatul știe despre ce semnează.
Un proiect PSI depus la ISU fără referatul verificatorului atestat este, din punct de vedere procedural, inexistent. E ca și cum ai prezenta un pașaport fără fotografie — toate datele pot fi corecte, dar absența acelei dovezi de identitate anulează totul. Investitorii descoperă de obicei această cerință în două moduri: fie din timp, printr-un proiectant diligent care le explică din faza de ofertare, fie prea târziu, prin scrisoarea de returnare de la ISU, redactată într-un limbaj administrativ atât de neutru încât e imposibil de spus dacă funcționarul care a scris-o era compătimitor sau sardonic.
4. Documentația pentru obținerea avizului ISU — Pragul pe care-l treci cu dosarul subsuoară
Avizul de securitate la incendiu este actul administrativ prin care Inspectoratul pentru Situații de Urgență confirmă, în scris și cu ștampilă, că proiectul unei construcții respectă cerințele de securitate la incendiu. Este, în termeni existențiali, permisiunea de a construi ceva care, conform documentelor, nu ar trebui să ardă.
Procedura de obținere a avizului este reglementată de OMAI 129/2016 și presupune depunerea unui dosar care conține, printre altele:
Cererea-tip, un formular standardizat care, prin natura sa, nu lasă loc creativității — deși unii solicitanți reușesc performanța de a-l completa greșit, ceea ce demonstrează că nici cea mai rigidă structură birocratică nu e imună la spiritul liber al contribuabilului român.
Scenariul de securitate la incendiu — documentul despre care am vorbit mai devreme și care, ajuns la registratura ISU, începe o călătorie interioară prin birourile instituției care poate dura, conform legii, treizeci de zile calendaristice. Termenul legal este, desigur, un ideal platonician. În practică, durata depinde de o constelație de factori care include complexitatea proiectului, volumul de dosare aflate în lucru, disponibilitatea inspectorilor, perioada din an și, într-o măsură pe care nimeni nu o recunoaște oficial dar toată lumea o cunoaște empiric, calitatea relației profesionale dintre proiectant și inspectorat.
Proiectul tehnic, cu toate componentele sale — memoriu, planșe, breviare, referat de verificare.
Documentele de identificare ale investitorului și ale proiectantului, inclusiv certificatele de atestare.
Trebuie făcută aici o distincție esențială pe care mulți investitori o ignoră cu o consecvență impresionantă: avizul de securitate la incendiu și autorizația de securitate la incendiu sunt două acte diferite. Avizul se obține în faza de proiectare, înainte de execuție, și validează soluția tehnică. Autorizația se obține după finalizarea construcției, pe baza unei inspecții la fața locului, și confirmă că ceea ce s-a construit corespunde cu ceea ce s-a proiectat — o verificare care, în domeniul construcțiilor românești, rezervă uneori surprize de o amploare shakespeariană.
Între cele două acte se desfășoară întregul act al construcției propriu-zise, cu documentația sa proprie, cu procesele-verbale, cu certificatele de calitate și cu tot arsenalul de hârtii care fac posibilă transformarea unui proiect de pe hârtie într-o clădire reală. Dar aceasta este, deja, materia capitolului următor — și fiecare act al acestei piese birocratice își merită propria cortină.
O ultimă observație, înainte de a trece mai departe: întreaga documentație descrisă în acest capitol are o calitate pe care rareori o asociem hârtiilor oficiale — salvează vieți. Nu metaforic, nu retoric, ci literal. Un scenariu de securitate bine întocmit înseamnă că cineva s-a gândit, înainte ca primul perete să fie ridicat, cum va ieși un om dintr-o clădire în flăcări. Un proiect tehnic corect calculat înseamnă că sprinklerele vor avea suficientă apă și suficientă presiune în momentul critic. Un referat de verificare riguros înseamnă că o a doua pereche de ochi a confirmat ceea ce prima pereche a proiectat. Iar un aviz ISU obținut prin respectarea procedurii — nu prin scurtături, nu prin cunoștințe, nu prin „se poate și fără" — înseamnă că statul, prin reprezentanții săi, și-a asumat că a verificat și că a găsit totul în regulă. E un lanț de responsabilități care, atunci când funcționează, are ceva aproape frumos. Când nu funcționează — ei bine, atunci facem știri de seară.
