Există un moment, în viața oricărei construcții, în care proiectul încetează să mai fie un exercițiu intelectual și devine un fapt concret. E momentul în care se taie prima țeavă, se montează primul detector pe tavan, se trage primul cablu de la centrala de detectare spre un buton manual de semnalizare agățat pe un perete care ieri era doar o linie pe o planșă A1 îndoită în patru. E momentul în care ideea de securitate la incendiu coboară din lumea platonică a memoriilor tehnice și se instalează, cu dibluri și coliere, în lumea fizică — acolo unde gravitația nu negociază, presiunea apei nu ține cont de breviare, iar un sprinkler montat strâmb va rămâne strâmb indiferent câte ștampile poartă proiectul care l-a prevăzut drept.
Faza de execuție este, prin urmare, momentul adevărului. Și ca orice moment al adevărului, necesită martori. În sistemul românesc de reglementare a construcțiilor, acești martori nu sunt oameni, ci documente. Fiecare sudură, fiecare îmbinare, fiecare echipament montat trebuie să-și aibă propria mărturie scrisă — un proces-verbal, un certificat, o declarație. E ca și cum legislatorul ar fi pornit de la premisa, nu întrutotul nerezonabilă, că ceea ce nu este consemnat în scris nu s-a întâmplat niciodată. Principiul acesta, aplicat cu rigoare talmudică, dă naștere unui volum de documentație care, la finalul unui șantier de complexitate medie, rivalizează în grosime cu opera completă a lui Dostoievski — cu mențiunea că Dostoievski, cel puțin, avea personaje memorabile, pe când documentația de execuție PSI are doar numere de lot și date de fabricație.
1. Documentele de calitate ale echipamentelor — Pașaportul fiecărei piese
Într-o lume ideală, un sprinkler este un sprinkler. Funcționează sau nu funcționează. Stinge focul sau nu-l stinge. În lumea reală — și cu atât mai mult în lumea reală a construcțiilor românești — un sprinkler nu este nimic fără hârtia care demonstrează că are dreptul să fie sprinkler.
Această hârtie se numește, în funcție de context și de cadrul normativ aplicabil, certificat de conformitate, declarație de performanță sau agrement tehnic. Cele trei documente nu sunt interschimbabile, deși sunt confundate cu o frecvență care sugerează fie o deficiență sistemică de educație profesională, fie o încredere aproape poetică în sinonimie.
Certificatul de conformitate atestă că un produs a fost fabricat și testat conform unui standard de referință. Este emis de producător sau de un organism de certificare acreditat și, teoretic, garantează că sprinklerul, detectorul sau pompa pe care o montezi pe șantier face exact ceea ce pretinde că face. Teoretic — pentru că distanța dintre un certificat emis în conformitate cu standardul SR EN 12259 pentru sprinklere și comportamentul real al acelui sprinkler într-o clădire din Botoșani, în plină iarnă, cu apa din rețea la 2°C și presiunea oscilând cu generozitatea unui electrocardiogram, este o distanță pe care nici un document nu o poate acoperi complet. Și totuși, certificatul rămâne indispensabil — nu pentru că elimină riscul, ci pentru că stabilește un prag minim de calitate sub care niciun furnizor nu ar trebui să coboare fără consecințe juridice.
Declarația de performanță este creația Regulamentului European nr. 305/2011 privind produsele pentru construcții — acel act normativ prin care Uniunea Europeană a decis că fiecare produs care intră într-o clădire trebuie să-și declare public performanțele, așa cum un candidat la alegeri își declară averea. Declarația de performanță este legată organic de marcajul CE, care, contrar credinței populare, nu este o medalie de excelență, ci o declarație a producătorului că produsul îndeplinește cerințele armonizate europene. Diferența este subtilă dar importantă: marcajul CE nu spune „acest produs este bun", ci „acest produs este conform" — iar între bun și conform, în domeniul construcțiilor, se deschide un spațiu de nuanță în care trăiesc inginerii, avocații și inspectorii ISU.
Agrementul tehnic este, în peisajul documentar românesc, un document cu o aură aproape mistică. Emis de organisme abilitate — în cazul echipamentelor PSI, de regulă cu implicarea IGSU (Inspectoratul General pentru Situații de Urgență) — agrementul tehnic confirmă aptitudinea de utilizare a unui produs în condițiile specifice din România. Este, dacă vreți, pașaportul cu viză de intrare: certificatul de conformitate atestă că produsul există legal în Europa, agrementul tehnic îi permite să funcționeze legal în România. Iar pentru anumite categorii de produse PSI — detectoare, centrale de semnalizare, elemente de compartimentare — agrementul tehnic nu este opțional, ci obligatoriu. Absența lui transformă un echipament de ultimă generație, certificat în Germania, testat în Olanda și livrat cu documentație în șapte limbi, într-un obiect fără relevanță juridică pe teritoriul românesc — un paradox care ilustrează perfect tensiunea cronică dintre armonizarea europeană și specificul administrativ național.
Pe șantier, toate aceste documente trebuie să existe fizic — în original sau copie conformă — și să fie disponibile oricând pentru verificare. Inspectorul ISU sau dirigintele de șantier care solicită certificatul unui detector de fum nu face un exercițiu teoretic, ci verifică un lanț de traşabilitate care pornește de la uzina de fabricație și ajunge, prin intermediari, distribuitori și depozite, până la tavanul fals al unei săli de clasă dintr-un liceu. Dacă lanțul se rupe — dacă un document lipsește, dacă o dată nu corespunde, dacă un lot nu se regăsește — întregul montaj intră sub semnul întrebării. Iar demontarea și înlocuirea unui detector de fum, deși nu pare un eveniment dramatic, devine un astfel de eveniment când trebuie făcută la etajul patru al unui spital funcțional, cu pacienți în saloane și cu un termen de recepție care expirase săptămâna trecută.
2. Procese-verbale de lucrări ascunse — Memoria pereților
Există o categorie de lucrări în construcții care, odată terminate, devin invizibile. Nu pentru că ar fi neglijabile, ci pentru că, prin natura lor, sunt acoperite de alte straturi — tencuială, placare, plafon fals, pământ. O conductă de sprinklere care traversează un perete antifoc va fi, la finalul lucrărilor, complet ascunsă vederii. Un traseu de cablu de semnalizare care coboară printr-un ghena va fi înghițit de structura clădirii ca o venă de corpul pe care-l alimentează. Iar o manșetă intumescentă — acel inel de material care se umflă la temperaturi ridicate, sigilând trecerea unei conducte prin planșeu și împiedicând focul să migreze de la un nivel la altul — va fi îngropată în beton, perfect invizibilă, perfect indispensabilă.
Procesul-verbal de lucrări ascunse este documentul prin care se consemnează, cu martori și semnături, starea acestor lucrări înainte de a fi acoperite. Este, în esența sa, un act de memorie instituțională — o fotografie narativă a unui moment tranzitoriu, când conducta era încă vizibilă, când sudura putea fi încă inspectată, când manșeta intumescentă își dezvăluia existența privirilor celor interesați.
Conținutul unui proces-verbal de lucrări ascunse include, tipic, descrierea lucrării executate, localizarea ei exactă în clădire, materialele utilizate, conformitatea cu proiectul tehnic și, element esențial, confirmarea că lucrarea a fost verificată și găsită corespunzătoare. Semnează, de regulă, executantul, dirigintele de șantier și, în funcție de complexitate, proiectantul sau un reprezentant al beneficiarului.
În practica românească, procesul-verbal de lucrări ascunse ocupă o poziție paradoxală: este unul dintre cele mai importante documente ale execuției — pentru că atestă ceea ce nu mai poate fi verificat ulterior fără intervenții distructive — și, simultan, unul dintre cele mai neglijate. Motivele acestei neglijări sunt diverse și, în felul lor, reprezentative pentru întregul spectru al patologiilor de șantier: se uită să se facă la timp, se fac retroactiv cu date fictive, se fac formal fără inspecție reală, sau se fac corect dar se pierd într-un sertar care, la momentul recepției, nu mai poate fi identificat cu precizie.
Consecințele absenței sau deficienței proceselor-verbale de lucrări ascunse devin vizibile — ironia termenului este involuntară — la recepția finală, când inspectorul ISU solicită dovada că trecerile prin pereții și planșeele antifoc au fost executate conform proiectului. În absența procesului-verbal, rămân două opțiuni: fie se acceptă pe încredere că totul e în regulă — opțiune pe care niciun inspector cu simțul autoconservării profesionale nu o va alege — fie se deschid pereții pentru verificare. Iar operațiunea de deschidere a unui perete antifoc pentru a verifica dacă a fost corect executat are în ea ceva din absurdul lui Kafka transpus în registrul mecanicii construcțiilor: distrugi compartimentarea tocmai pentru a demonstra că funcționează.
Documentația fotografică a lucrărilor ascunse, deși nu este formal obligatorie în toate cazurile, a devenit în ultimii ani o practică tot mai răspândită — și, trebuie spus, o practică salvatoare. O fotografie a unei treceri de conductă prin planșeu, cu manșeta intumescentă vizibilă, cu data și localizarea marcate, are o forță probatorie pe care niciun text descriptiv nu o poate egala. Inspectorul care vede fotografia poate confirma instantaneu ceea ce, fără ea, ar rămâne o declarație nesusținută. E, într-un sens, victoria pragmatismului asupra formalismului — imaginea completează hârtia, iar hârtia primește, prin imagine, substanța pe care singură nu o avea.
Un proiectant diligent va specifica în proiect, de regulă printr-o notă pe planșe, toate punctele în care sunt necesare procese-verbale de lucrări ascunse. Un diriginte de șantier diligent le va solicita și verifica la momentul oportun. Un executant diligent le va semna cu conștiința că ceea ce semnează corespunde realității. Când toți trei sunt diligența simultană — eveniment a cărui probabilitate statistică variază semnificativ în funcție de geografie, buget și faza lunii — documentația de lucrări ascunse devine ceea ce ar trebui să fie: un registru fidel al adevărului construit.
3. Documentația de punere în funcțiune — Momentul în care instalația trebuie să demonstreze că trăiește
O instalație de stingere a incendiilor montată complet, cu toate conductele sudate, toate sprinklerele înșurubate, toate detectoarele conectate la centrală, nu este, încă, o instalație funcțională. Este o instalație potențial funcțională — adică un ansamblu de componente care, teoretic, ar trebui să facă ceea ce proiectul spune că fac, dar care nu au demonstrat-o încă nimănui. Punerea în funcțiune este examenul final. Iar documentația de punere în funcțiune este diploma.
Procesul-verbal de recepție a instalației marchează trecerea formală a instalației din responsabilitatea executantului în responsabilitatea beneficiarului. Este un document solemn — sau ar trebui să fie — prin care părțile confirmă că instalația a fost montată conform proiectului, că echipamentele sunt cele specificate, că totul a fost testat și găsit funcțional. În practică, procesul-verbal de recepție oscilează între două extreme: în cazul fericit, este culminarea unui proces riguros de verificări care s-a desfășurat pe parcursul întregii execuții; în cazul nefericit, este o hârtie semnată în grabă pe capota unei mașini în parcarea din fața clădirii, cu zece minute înainte de sosirea comisiei de recepție.
Testele funcționale sunt, poate, momentul cel mai spectaculos — sau cel mai anxiogen, în funcție de perspectivă — al întregii faze de execuție. E momentul în care cineva apasă pe butonul de test și întreaga instalație trebuie să răspundă. Centrala de detectare trebuie să primească semnalul, să identifice zona, să declanșeze sirena, să transmită comanda. Pompele de incendiu trebuie să pornească, să atingă presiunea de lucru, să mențină debitul. Sprinklerele — ei bine, sprinklerele nu se testează prin declanșare reală pe șantier, ci prin verificarea presiunii în rețea și prin inspecția vizuală a fiecărui cap, dar ideea e aceeași: fiecare componentă trebuie să demonstreze, individual și în sistem, că va funcționa în momentul critic.
Probele de presiune merită o mențiune separată, pentru că sunt, tehnic vorbind, momentul de maximă tensiune — la propriu. Rețeaua de conducte de stingere este supusă, conform normativelor, la o presiune de probă care depășește presiunea de lucru, de regulă cu cincizeci la sută. Conducta trebuie să reziste fără pierderi, fără deformări, fără nimic. Proba se menține un interval de timp stabilit, iar rezultatul se consemnează — firește — într-un proces-verbal. O probă de presiune eșuată înseamnă, invariabil, că undeva există o sudură defectuoasă, o îmbinare incompletă, un fitting care nu etanșează — și că cineva va trebui să găsească punctul slab într-o rețea care poate avea sute de metri de conducte, uneori deja parțial mascate de finisaje. E un moment care testează nu doar instalația, ci și temperamentul tuturor celor implicați.
Raportul de verificare și certificare al firmei de instalare autorizate este ultimul document major al fazei de execuție. Firma care a montat instalația PSI trebuie să fie, conform legislației române, autorizată de ISU pentru acest tip de activitate — condiție sine qua non care separă firmele legitime de aventurierii tehnici. Raportul emis de această firmă atestă că instalația a fost montată în conformitate cu proiectul, cu normele tehnice și cu regulile bunei practici. Este, în fond, o declarație pe propria răspundere — o responsabilitate care, în cazul unui incendiu real, se transformă din concept juridic abstract în realitate foarte concretă.
Firma autorizată verifică, sistematic, fiecare subsistem al instalației. La instalațiile de detectare: fiecare detector este testat individual, fiecare buton manual este activat, fiecare zonă de detectare este confirmată pe centrală, fiecare sirena este auzită, fiecare circuit este verificat pentru întreruperi și scurtcircuite. La instalațiile de stingere cu apă: debitul și presiunea sunt măsurate la cele mai defavorabile puncte ale rețelei, alimentarea cu apă este verificată (de la rezervor, de la rețeaua publică, sau din ambele surse), pompele sunt testate la pornire automată și manuală, iar grupul de pompare este verificat integral — pompa principală, pompa de rezervă, pompa pilot (jockey), tabloul electric de automatizare. Fiecare test generează o înregistrare. Fiecare înregistrare intră în dosar. Fiecare dosar crește.
4. Cartea tehnică a construcției — Arhiva vie
Toate documentele descrise în acest capitol — certificatele de conformitate, declarațiile de performanță, agrementele tehnice, procesele-verbale de lucrări ascunse, documentația fotografică, procesele-verbale de recepție, rapoartele de probe și testări, raportul firmei autorizate — toate converg, în final, într-un document-sinteză care le adăpostește pe toate: Cartea tehnică a construcției.
Cartea tehnică nu este, strict vorbind, un document specific instalațiilor PSI — ea cuprinde documentația întregii construcții, de la fundație la acoperiș. Dar capitolul dedicat instalațiilor de prevenire și stingere a incendiilor este, prin natura sa, unul dintre cele mai voluminoase și mai sensibile. E capitolul pe care inspectorul ISU îl caută primul la un control. E capitolul la care se revine după fiecare incident. E capitolul care, într-un proces, poate face diferența între „am luat toate măsurile" și „am omis ceva esențial".
Cartea tehnică se predă beneficiarului la recepția finală a construcției și trebuie păstrată pe toată durata de existență a clădirii. E, în cel mai profund sens al cuvântului, memoria clădirii — registrul ei medical, jurnalul ei de bord, certificatul ei de identitate. Iar faptul că în România există clădiri funcționale, cu sute de oameni înăuntru, a căror Carte tehnică fie nu a fost niciodată completată, fie a fost pierdută, fie a fost confiscată de un fost administrator care a plecat cu ea într-o pungă de rafie — acest fapt, spun, nu este o anecdotă, ci o statistică.
La capătul fazei de execuție, documentația PSI a parcurs un drum care seamănă, structural, cu drumul unei ființe umane de la concepție la naștere. A fost gândită (proiectul), a fost verificată (referatul), a fost aprobată (avizul), a fost executată (procesele-verbale), a fost testată (probele), a fost certificată (raportul firmei). Ceea ce urmează — viața ei efectivă, cu verificările periodice, cu intervențiile de mentenanță, cu uzura și înlocuirile — este o altă poveste, mai lungă și mai puțin spectaculoasă, dar nu mai puțin importantă. Căci o instalație PSI nu este ca un tablou pe care-l agăți pe perete și-l admiri. Este ca un organism viu care trebuie hrănit, verificat și îngrijit — altfel, în momentul în care chiar ai nevoie de el, vei descoperi că între un sprinkler funcțional și unul decorativ diferența nu se măsoară în documente, ci în vieți.
