Există, în psihologia colectivă a construcțiilor românești, un fenomen pe care sociologii nu l-au studiat încă, dar pe care orice inginer de instalații l-ar putea descrie cu precizia unui entomolog care își cunoaște insectele: sindromul post-recepție. Este acel moment, imediat următor tăierii panglicii și fotografiei de grup cu oficialitățile locale, în care clădirea trece, brusc și irevocabil, dintr-un obiect al atenției generale într-un obiect al uitării generalizate. Ieri, primarul verifica personal culoarea faianței din holul de la parter. Azi, nimeni nu mai știe unde e cheia de la camera tehnică în care stă centrala de detectare incendiu.
Fenomenul este universal, dar în România capătă accente aproape liturgice. Recepția construcției funcționează ca un fel de botez laic: odată celebrat ritualul, comunitatea consideră că noul membru al peisajului urban este, de acum, pe cont propriu. Clădirea există, instalațiile sunt montate, avizul ISU atârnă, încadrat, pe peretele din biroul administratorului — ce altceva s-ar mai putea face? Răspunsul la această întrebare retorică este, bineînțeles, enorm de multe lucruri. Și toate aceste lucruri se numesc, generic, exploatare și mentenanță — două cuvinte care, puse alături, provoacă în sufletul administratorului de clădire publică din România o reacție comparabilă cu cea pe care cuvântul „dietă" o provoacă în sufletul unui bucătar transilvan în ajun de Crăciun.
Realitatea, însă, este neiertătoare: o instalație de prevenire și stingere a incendiilor nu este un monument. Nu este o sculptură pe care o dezvelești cu fanfară și apoi o lași în grija ploii și a porumbeilor. Este un organism tehnic viu, cu componente care se uzează, cu senzori care se murdaresc, cu baterii care se descarcă, cu pompe care, în absența testării periodice, au tendința nefericită de a se bloca exact în momentul în care ar trebui să pornească. Iar documentația de exploatare și mentenanță este, pentru acest organism, ceea ce fișa medicală este pentru un pacient cronic: nu un capriciu birocratic, ci condiția elementară a supraviețuirii.
1. Registrul de evidență a lucrărilor de verificare și întreținere — Jurnalul intim al instalației
Fiecare instalație PSI, din momentul punerii în funcțiune, trebuie să aibă propriul registru de evidență — un document fizic sau, în cazurile fericite ale modernizării, electronic, în care se consemnează, cronologic și sistematic, toate operațiunile de verificare, întreținere, reparare și înlocuire efectuate asupra instalației. Este, în esență, jurnalul de bord al unui vas care nu navighează nicăieri, dar care trebuie să fie gata să navigheze în orice secundă.
Periodicitatea verificărilor nu este lăsată la latitudinea administratorului — deși, dacă ar fi, statisticile ar arăta probabil o medie de o verificare la fiecare schimbare de guvern. Periodicitatea este stabilită prin normative și prin instrucțiunile producătorilor echipamentelor, iar structura ei are o rigoare calendaristică aproape religioasă.
Verificările zilnice — da, zilnice — se aplică anumitor componente ale instalațiilor din clădirile cu risc ridicat: spitale, centre comerciale, hoteluri. Sunt verificări sumare, de tip „funcționează indicatorul de pe centrala de detectare?" sau „este manometrul de pe rețeaua de sprinklere în zona verde?". Sunt acele gesturi minime pe care un responsabil conștiincios le face dimineața, cu cafeaua într-o mână și registrul în cealaltă, și pe care un responsabil mai puțin conștiincios le bifează retroactiv vinerea, pentru toată săptămâna, cu un pix a cărui culoare variază suspect de puțin de la o zi la alta.
Verificările lunare presupun un grad superior de atenție. Se testează funcționarea detectoarelor prin simulare (un magnet aplicat pe un detector termic, un spray de test pentru unul optic), se verifică starea bateriilor de rezervă ale centralei de detectare, se inspectează vizual hidranții interiori — furtunurile, ajutajele, robinetele. Se verifică accesibilitatea căilor de evacuare, starea iluminatului de securitate, existența și lizibilitatea marcajelor de securitate la incendiu. Sunt operațiuni care durează, într-o clădire de dimensiuni medii, între o oră și o jumătate de zi, și care generează, de fiecare dată, o pagină în registru — o pagină care, peste ani, va dovedi fie diligența, fie neglijența celor responsabili.
Verificările trimestriale urcă în complexitate. Se testează integral sistemul de detectare și semnalizare, zonă cu zonă. Se pornesc pompele de incendiu, se măsoară presiunea și debitul, se verifică automatizarea — pornirea automată la căderea de presiune, comutarea pe pompa de rezervă, semnalizarea defectelor pe tabloul de comandă. Se verifică starea rezervorului de apă pentru stingere — nivelul, calitatea apei (da, apa stagnantă din rezervoarele PSI dezvoltă, în timp, un ecosistem propriu care, deși fascinant din punct de vedere biologic, nu este tocmai ideal din punct de vedere hidraulic), funcționarea plutitorului și a semnalizării de nivel minim. Fiecare verificare se consemnează, cu date, valori măsurate și semnătura celui care a efectuat-o.
Verificările anuale sunt, sau ar trebui să fie, evenimentul major al calendarului PSI al oricărei clădiri. Sunt verificări complete, de la un capăt la altul al instalației, efectuate de regulă de firme specializate, autorizate ISU pentru activități de verificare și întreținere a instalațiilor de prevenire și stingere a incendiilor. Firma autorizată parcurge sistematic fiecare componentă, testează fiecare circuit, măsoară fiecare parametru și emite un raport care devine, automat, piesă de dosar — atât în registrul de evidență, cât și în dosarul pe care administratorul trebuie să-l prezinte la orice control ISU.
Cine efectuează aceste verificări este o întrebare cu răspuns stratificat. Verificările zilnice și lunare pot fi efectuate de cadrul tehnic PSI al unității — acea persoană desemnată, printr-o decizie internă, să se ocupe de securitatea la incendiu. Persoana aceasta trebuie să fie instruită corespunzător, ceea ce în practică înseamnă că a urmat un curs de specialitate și deține o legitimație care atestă competența. Verificările trimestriale și anuale, în schimb, necesită implicarea firmelor autorizate, ai căror tehnicieni vin echipați cu aparatură de testare, formulare tipizate și o familiaritate cu instalațiile PSI care variază, trebuie spus, de la expertiza profundă a veteranului care a văzut de toate, până la entuziasmul dezorientat al stagiarului care confundă un detector de fum cu un senzor de mișcare.
Registrul de evidență, odată completat cu regularitate, devine cel mai prețios document din viața unei clădiri. Nu pentru că ar fi spectaculos, ci pentru că este longitudinal — acoperă ani, uneori decenii, și permite oricui îl consultă să vadă istoria reală a instalației: când a funcționat, când s-a defectat, când a fost reparată, când a fost ignorată. Un inspector ISU experimentat poate, parcurgând un registru de evidență, să-și formeze o imagine despre sănătatea unei instalații la fel de rapid și de precis cum un medic experimentat parcurge o fișă medicală. Iar golurile din registru — acele perioade suspecte în care nicio verificare nu apare consemnată — sunt, pentru inspector, ceea ce un interval fără consultații este pentru medic: un semnal de alarmă, ironic prin natura sa, într-un context în care semnalele de alarmă ar trebui să fie treaba detectoarelor, nu a hârtiilor.
2. Caietul de instrucțiuni de exploatare — Manualul pe care nimeni nu-l citește, dar toată lumea ar trebui
Fiecare instalație PSI este livrată, la punerea în funcțiune, cu un set de instrucțiuni de exploatare — un document care descrie, cu grija unui farmacist care redactează prospectul unui medicament, cum trebuie operată, întreținută și supravegheată instalația. Este, în teorie, lectura obligatorie a oricărei persoane care interacționează cu instalația. În practică, caietul de instrucțiuni parcurge o traiectorie existențială care ar putea fi subiectul unui studiu de caz în antropologia obiectelor neglijate: este predat solemn la recepție, depus într-un sertar, uitat acolo, redescoperit cu ocazia unui control, căutat cu disperare și, în cel mai rău scenariu, reconstituit din memorie de către un tehnician care „cam știe cum era".
Și totuși, caietul de instrucțiuni nu este o formalitate. Este un document operațional, iar conținutul său acoperă aspecte pe care intuiția, oricât de dezvoltată, nu le poate substitui.
Procedurile de operare în caz de incendiu constituie miezul caietului. Ce se întâmplă când centrala de detectare intră în alarmă? Care este secvența de acțiuni pe care operatorul trebuie s-o urmeze? Cum se confirmă alarma, cum se diferențiază alarma reală de cea falsă, cum se declanșează manual stingerea în zonele protejate cu gaze, cum se opresc instalațiile de ventilație, cum se activează desfumarea, cum se deschid ușile de evacuare blocate electromagnetic? Fiecare dintre aceste întrebări are un răspuns specific, care depinde de configurația exactă a instalației din clădirea respectivă — și care, în absența caietului de instrucțiuni, rămâne la latitudinea improvisației. Iar improvisația, într-un incendiu real, este un lux pe care nimeni nu și-l permite.
Instrucțiunile de utilizare pentru fiecare tip de echipament detaliază, cu un nivel de specificitate pe care doar producătorii și inginerii de instalații îl apreciază, modul de funcționare al fiecărei componente. Cum se resetează centrala de detectare după o alarmă. Cum se înlocuiește un detector defect. Cum se verifică starea bateriilor. Cum se deschide un hidrant interior — operațiune care, deși pare intuitivă, presupune cunoașterea ordinii corecte a gesturilor: mai întâi se desfășoară furtunul, apoi se deschide robinetul, nu invers, pentru că un furtun sub presiune care nu e desfășurat devine, instantaneu, un șarpe de cauciuc cu opinii proprii despre direcția în care să se miște.
Procedurile de întreținere curentă completează caietul cu instrucțiuni despre ceea ce personalul propriu al clădirii poate și trebuie să facă între vizitele firmei autorizate. Curățarea detectoarelor de praf — operațiune care, în clădirile situate în zone cu trafic intens sau în vecinătatea șantierelor, trebuie făcută cu o frecvență pe care producătorii din Scandinavia, unde aerul e proaspăt ca o reclamă la detergenți, nu au anticipat-o niciodată. Verificarea vizuală a sprinklerelor — nu sunt obstrucționate de rafturi, de corpuri de iluminat agățate prea aproape, de decorațiunile de Crăciun pe care cineva le-a fixat, cu entuziasm artistic dar cu ignoranță pirotehnică, exact pe capul sprinklerului? Verificarea manometrelor, a indicatoarelor de debit, a sigiliilor de pe vanele de control — toate aceste gesturi mici, repetitive, aparent banale, care, cumulat, fac diferența între o instalație vie și una moartă.
3. Rapoartele de verificare periodică — Ecografia instalației
Dacă registrul de evidență este jurnalul de bord, rapoartele de verificare periodică sunt ecografiile — acele examene aprofundate, efectuate la intervale regulate de specialiști calificați, care evaluează starea reală a instalației dincolo de aparențe.
Verificarea tehnică anuală a instalațiilor PSI, efectuată de firme autorizate, produce un raport de verificare ale cărui concluzii pot varia de la liniștitorul „instalația este funcțională și conformă" până la alarmantul „se recomandă oprirea imediată a exploatării și remedierea deficiențelor constatate" — concluzie care, tradusă din limbajul tehnic-diplomatic, înseamnă „instalația este, în esență, decorativă, iar în caz de incendiu va oferi cam aceeași protecție ca o umbrelă într-un tsunami".
Raportul de verificare anuală trebuie să parcurgă, sistematic, fiecare componentă majoră a instalației. La instalațiile de detectare și semnalizare: se verifică funcționarea fiecărui detector (prin teste de sensibilitate, nu doar prin verificarea LED-ului), se testează fiecare circuit de semnalizare, se verifică comunicarea centralei cu dispeceratul de supraveghere (dacă există), se testează alimentarea de rezervă (se simulează căderea de curent și se cronometrează autonomia bateriilor — exercițiu care, în cazul bateriilor neînlocuite de ani de zile, produce rezultate a căror brevitate este direct proporțională cu vârsta acumulatorilor). La instalațiile de stingere cu apă: se efectuează proba de debit și presiune la cel mai defavorabil sprinkler sau hidrant, se verifică starea conductelor (coroziune, depuneri, pierderi), se testează integral grupul de pompare, se verifică starea și nivelul rezervei de apă, se inspectează vanele de control și dispozitivele de alarmare hidraulică.
Raportul se încheie cu concluzii și recomandări — secțiune care, într-un raport onest, poate deveni o lectură inconfortabilă pentru administrator. „Se recomandă înlocuirea a 47 de detectoare de fum cu durată de viață depășită." „Se constată că pompa de rezervă nu pornește la comanda automată." „Rezervorul de apă prezintă un nivel de sediment care reduce capacitatea utilă cu aproximativ treizeci la sută." Fiecare recomandare este, simultan, un diagnostic și o prescripție — iar faptul că administratorul o respectă sau o ignoră determină, în ultima instanță, dacă instalația rămâne un sistem de protecție sau devine o colecție de metale și plastice cu funcție pur ornamentală.
Documentația necesară pentru reinspecția ISU merită o mențiune aparte, pentru că reprezintă punctul de intersecție între documentația de exploatare și autoritatea statului. ISU poate efectua, din oficiu sau la sesizare, inspecții la construcțiile autorizate, verificând dacă condițiile care au stat la baza emiterii autorizației de securitate la incendiu sunt în continuare îndeplinite. La o astfel de inspecție, administratorul trebuie să prezinte: autorizația de securitate la incendiu (originalul sau o copie), registrul de evidență a verificărilor, rapoartele de verificare periodică, contractele cu firmele autorizate pentru întreținere, dovezile de instruire a personalului. Absența oricăruia dintre aceste documente generează constatări, iar constatările generează somații, iar somațiile generează termene, iar depășirea termenelor generează amenzi — un mecanism de escaladare care funcționează, trebuie recunoscut, cu o regularitate pe care instalația PSI însăși ar fi norocoasă s-o egaleze.
Buletinele de verificare a hidranților și sprinklerelor sunt documente specifice, emise în urma testării individuale a acestor componente. Hidranții exteriori, de pildă, trebuie verificați semestrial — se deschide robinetul, se verifică debitul, se inspectează starea fizică a căminului, a coloanei, a racordurilor. Un hidrant exterior blocat de o mașină parcată ilegal, sau cu căminul acoperit de asfalt proaspăt turnat de o echipă de drumuri care nu a verificat planul de utilități, este un clasic al peisajului urban românesc — o sinteză perfectă între neglijență și ironie pe care doar viața reală o poate produce cu atâta consecvență. Buletinul de verificare consemnează starea constatată, iar dacă starea este neconformă, semnalează deficiența pentru remediere — remediere care, în cazul hidrantului asfaltat, presupune un dialog interinstituțional ale cărui ramificații birocratice pot ajunge, fără exagerare, până la nivelul consiliului local.
4. Planul de intervenție — Scenariul catastrofei regizoate
Dacă întreaga documentație de exploatare descrisă până acum se ocupă de prevenire și mentenanță — adică de lucrurile care trebuie făcute pentru ca incendiul să nu se producă sau, dacă se produce, să fie stins automat — planul de intervenție se ocupă de ceea ce se întâmplă când aceste mecanisme eșuează sau nu sunt suficiente. Este, prin natura sa, un document care pornește de la premisa eșecului — și tocmai de aceea este, paradoxal, cel mai important document din întreaga suită de exploatare.
Planul de intervenție este reglementat prin norme specifice și trebuie întocmit pentru fiecare clădire supusă autorizării de securitate la incendiu. Conținutul-cadru al planului include: descrierea obiectivului (clădire, amplasament, căi de acces), identificarea riscurilor specifice, organizarea intervenției interne (cine face ce în primele minute, înainte de sosirea pompierilor), procedurile de evacuare (trasee, puncte de adunare, responsabili pe zone și etaje), schema de alertare (cine sună la 112, cine anunță conducerea, cine oprește instalațiile de ventilație), și, nu în ultimul rând, cooperarea cu unitățile ISU — adică modul în care echipajele profesioniste de intervenție vor fi întâmpinate, informate și ghidate la sosirea lor.
Un plan de intervenție bun seamănă, structural, cu un scenariu de film de acțiune scris de un contabil: are precizia numerică a unui deviz și tensiunea narativă a unei proceduri de urgență. Fiecare persoană are un rol desemnat. Fiecare rol are acțiuni specifice. Fiecare acțiune are un moment precis în cronologia intervenției. Portarul deschide bariera și ghidează echipajul ISU. Responsabilul de etaj verifică evacuarea și confirmă, prin stație sau prin strigăt, că nu a rămas nimeni în spate. Operatorul centralei de detectare identifică zona de alarmă și comunică informația. Responsabilul tehnic oprește alimentarea cu gaze, deconectează ventilația, activează desfumarea. Totul este sincronizat, totul este prevăzut, totul este scris.
Problema — inevitabilă, umană, românească și universală deopotrivă — este că un plan de intervenție scris nu este un plan de intervenție funcțional decât în măsura în care oamenii care trebuie să-l aplice îl cunosc. Iar cunoașterea unui plan de intervenție nu se obține prin lectură, ci prin exerciții de simulare — acele momente periodice, obligatorii prin lege și evitate prin tradiție, în care clădirea este evacuată ca și cum ar fi un incendiu real. Exercițiile de simulare sunt, pentru planul de intervenție, ceea ce testele funcționale sunt pentru instalația de stingere: momentul în care teoria se confruntă cu realitatea și în care se descoperă, invariabil, că ușa de evacuare de la etajul trei e blocată de un dulap, că stația portabilă a responsabilului de etaj are bateria descărcată, și că jumătate din personalul de pe tura de noapte nici nu știa că există un plan de intervenție, darămite unde e punctul de adunare.
Fiecare exercițiu de simulare trebuie documentat: dată, oră, scenariu simulat, număr de participanți, timp de evacuare, deficiențe constatate, măsuri corective propuse. Documentul rezultat intră, firește, în dosarul de securitate la incendiu al clădirii — un dosar care, la acest punct, a atins proporții care justifică un dulap propriu, dacă nu chiar o încăpere dedicată.
Actualizarea periodică a planului de intervenție este o cerință pe care legislația o prevede explicit și pe care practica o ignoră cu o seninătate care ar fi admirabilă dacă nu ar fi periculoasă. Un plan de intervenție întocmit la data recepției clădirii și niciodată actualizat devine, în timp, un document de ficțiune — pentru că între momentul redactării și momentul unui eventual incendiu, clădirea s-a schimbat. S-au modificat funcțiuni, s-au adăugat spații, s-au înlocuit oameni, s-au blocat coridoare, s-au mutat birouri. Planul de intervenție care prevede evacuarea prin holul de la parter devine inutilizabil în clipa în care holul de la parter a fost transformat în sală de ședințe cu pereți despărțitori de gips-carton. Planul care desemnează pe domnul Popescu responsabil de etaj devine caduc în clipa în care domnul Popescu s-a pensionat — eveniment care, în administrația românească, trece rareori neobservat pe plan social, dar aproape întotdeauna neobservat pe plan PSI.
Coordonarea cu ISU și cu serviciile private pentru situații de urgență este capitolul final al planului de intervenție și, poate, cel mai important din perspectiva eficacității reale. Planul trebuie să conțină date de contact actualizate ale unității ISU competente teritorial, schema de acces în incintă pentru autospeciale, localizarea hidranților exteriori și a racordurilor de alimentare, precum și orice informații specifice pe care echipajul de intervenție le-ar putea avea nevoie — prezența substanțelor periculoase, existența persoanelor cu mobilitate redusă, particularitățile constructive ale clădirii. Este un dialog preventiv între clădire și salvatorii ei potențiali — un dialog care, atunci când funcționează, poate reduce timpul de intervenție cu minute prețioase, iar atunci când nu funcționează, lasă echipajul ISU să descopere singur, în fum și în haos, ceea ce un document actualizat le-ar fi putut spune din timp.
La finalul acestui capitol, documentația de exploatare și mentenanță apare în toată complexitatea ei — nu ca un exercițiu birocratic, ci ca un sistem nervos care ține în viață un organism tehnic. Registrul de evidență este memoria. Caietul de instrucțiuni este reflexul condiționat. Rapoartele de verificare sunt analizele de sânge. Planul de intervenție este instinctul de supraviețuire. Iar administratorul clădirii — acel personaj anonim, subdimensionat ca personal și supradimensionat ca responsabilitate, care jonglează zilnic între bugetul insuficient, normativele excesive și realitatea recalcitrantă — administratorul este, în această metaforă, medicul de familie al instalației: nu cel mai glorios rol din sistemul de sănătate, dar cel de care depinde, zi de zi, diferența între viață și statistică.
Există o vorbă veche, probabil inventată de un pompier cu înclinații filosofice, care spune că focul nu are memorie — arde tot ce întâlnește, fără discriminare, fără preferințe, fără sentimentalitate. Documentația de exploatare și mentenanță este, în fond, memoria pe care focul nu o are. Este promisiunea, reînnoită cu fiecare semnătură din registru, cu fiecare test consemnat, cu fiecare raport arhivat, că oamenii dintr-o clădire nu vor fi lăsați la bunăvoința hazardului. E o promisiune fragilă — la fel de fragilă ca hârtia pe care e scrisă. Dar în absența ei, nu rămâne decât cenușa.
